Si bobocii infloresc. Toti. Intunericul de-a doua zi nu le ineaca mirosul, ii strange intre zeci de foi ce candva vor fi colorate. Picura in mii de cercuri, iar ei se adapa sadic sporindu-si miresmele. Cresc temeinic vrajindu-i pe mirositorii naivi. Ce copii! Lipsa oamenilor de experienta este satisfactia lor cea mai mare. Atingerile lor timide si interjectiile suave le sporesc vanitatea facandu-i si mai mari si mai rosii si galbeni si violet si purpurii. Eternitatea culorilor e a lor si se apleaca gingas sub puterea lor. Nu se lasa purtati de vant, iar vantul nu le poate captura mirosul nici macar intr-o plasa de fluturi. Starnesc aerul din jur cu miscarile petalelor crescande. Aerul se incordeaza dar nu se opune luat prin surprindere de delicatete. Invaluiti in catifeluri nemaintalnite plutesc in dansuri lascive deschizandu-se spre a fi admirati. Inca nu-si dezgolesc pulberea aurie, sunt inca boboci. Si noaptea le gadila iar coditele si le sopteste povesti, iar ei, ei chicotesc in zarva greierilor. Spre dimineata se inclina usor sub greutatea luminii crepusculare. Picuri mari si mici ii ating infrigurandu-i, se simt aproape cuceriti de invazia stranie a diminetii. Dar roua capituleaza in fata primei raze de soare... Focul rotund al amiezii ii face sa-si expuna pentru prima oara desavarsita transformare. Se deschid si nu se lasa culesi, doar se arata.
Vanitate
Dorintele barbatilor de putere sunt ca tepii trandafirilor. Cresc pe cele mai catifelate codite, cuceresc cele mai inalte tulpini si protejeaza cele mai obscure frumuseti. Nici ei nu stiu care le e menirea, cresc mari si ascutiti, isi indreapta taisul spre directii concrete dar nu tintesc nimic, se intind spre abisuri incercand sa cucereasca infinitul gandului: dar de ce exist?! Sunt lung si lat si intep si tai, si ele stau toate acolo sus, danseaza, se fac, se desfac si se stiu doar intre ele , acolo sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu