Visul

Se pierduse în noapte de destul timp incât să doarmă dusă după strania senzaţie de beţie ce o copleşise. Un zgomot adânc de sticlă îi luminează faţa. Reacţia vine intârziată cuprinsă probabil de absurdul oniricului. Caută dar nu găseşte prin visul profund.. Linişte.

Balthazar: Hey, unde pleci?! Mai stai! Esti mişto aşa naucă !

Tatiana: E noapte şi visez! Sunt departe oricum! Mai bine plec!

B: Hai stai, vreau să facem sex!

T.: Aşa pur şi simplu ? vrei să facem sex, să mai stau ca tu vrei să facem sex?!

B: Mda.. e oarecum natural, e ca şi cum mănânci cu cineva.... ştii cum urăşti mereu să mănanci singur., sau cum uneori iţi place să dormi cu cineva...probabil că e vorba doar de senzaţia de realitate, de ce nu poate fi tratat şi sexul cu la fel de multă lejeritate? E o acţiune naturală... ca să nu mai vorbim despre primordialitatea nevoii.

T: Băi, esti mişto! Doar că tu uiti un detaliu, eu visez, realitatea mea e în altă dimensiune, să faci sex cu mine acum e la fel de inutil şi banal ca şi o labă. Aşa că poţi să mănânci singur, să dormi singur şi să-ţi faci o sănătoasă labă... e natural!

Clinc clanc! Ochii i se mişcă haotic, în vis primeşte coletul lui Balthazar. E o cutie mare şi roz , cu o fundă mare şi roşie , indepărtează uşor funda şi o deschide, e plină ochi de prafuri albe , peste morman un bileţel : "sunt chestii legale nu te panica! Enjoy!”

Parfumul vanitatii

Parfumul

Si bobocii infloresc. Toti. Intunericul de-a doua zi nu le ineaca mirosul, ii strange intre zeci de foi ce candva vor fi colorate. Picura in mii de cercuri, iar ei se adapa sadic sporindu-si miresmele. Cresc temeinic vrajindu-i pe mirositorii naivi. Ce copii! Lipsa oamenilor de experienta este satisfactia lor cea mai mare. Atingerile lor timide si interjectiile suave le sporesc vanitatea facandu-i si mai mari si mai rosii si galbeni si violet si purpurii. Eternitatea culorilor e a lor si se apleaca gingas sub puterea lor. Nu se lasa purtati de vant, iar vantul nu le poate captura mirosul nici macar intr-o plasa de fluturi. Starnesc aerul din jur cu miscarile petalelor crescande. Aerul se incordeaza dar nu se opune luat prin surprindere de delicatete. Invaluiti in catifeluri nemaintalnite plutesc in dansuri lascive deschizandu-se spre a fi admirati. Inca nu-si dezgolesc pulberea aurie, sunt inca boboci. Si noaptea le gadila iar coditele si le sopteste povesti, iar ei, ei chicotesc in zarva greierilor. Spre dimineata se inclina usor sub greutatea luminii crepusculare. Picuri mari si mici ii ating infrigurandu-i, se simt aproape cuceriti de invazia stranie a diminetii. Dar roua capituleaza in fata primei raze de soare... Focul rotund al amiezii ii face sa-si expuna pentru prima oara desavarsita transformare. Se deschid si nu se lasa culesi, doar se arata.

Vanitate

Dorintele barbatilor de putere sunt ca tepii trandafirilor. Cresc pe cele mai catifelate codite, cuceresc cele mai inalte tulpini si protejeaza cele mai obscure frumuseti. Nici ei nu stiu care le e menirea, cresc mari si ascutiti, isi indreapta taisul spre directii concrete dar nu tintesc nimic, se intind spre abisuri incercand sa cucereasca infinitul gandului: dar de ce exist?! Sunt lung si lat si intep si tai, si ele stau toate acolo sus, danseaza, se fac, se desfac si se stiu doar intre ele , acolo sus.

Zgarie nopti

Am gasit pe foi povestea. Erau 7 si scrise ingrijit , cu litere apasate parca voit puse la pastrare. Cu literele negre si rotunde ca un dor permanent purtat intr-un colt de memorie .
Si acum noaptea e jumate , tu visezi si in vis noaptea ta e a mea. Mi-ai pierdut leaganul, nispul din parc nu mai e... le-ai adunat toate visul tau... care e mereu al meu. Nici o carte nu se inchide , cuvintele-ti rasucesc si-ti sfredelesc mintea pana copertile devin tot mai lungi si mai late. Oare cate pagini are cartea mea, cate sunt rescrise?
Noaptea asta zgarie. Mazgalesc cuvinte pe plastic in loc sa-mi alint foile cu ganduri intortocheate.
Ma indoi si ma inec in apa noptii