M-a tarat inapoi la birou... e noapte si urasc intunericul... mi-am tarat suferinta pana aici dupa ce cu cateva ore in urma am simtit cum imi ies bataile inimii prin timpane ... si acum refuz sa cred ca ce mi se intampla e real... daca mai devreme in mijlocul zilei ma hotarsem sa scriu despre cautarile mele zilnice ... azi stiam ca se va intampla... nu vroiam sa fie asa... nu vroiam nici macar sa stiu din'ainte asa cum obsesiv, si dureros mi se intampla in ultimul an. Nu inteleg cine si cu ce putere si-a aplecat acest "minunat har" asupra mea... Ce anume din mine si-a dorit aceasta mizerie de "premonitie"?
De ce tocmai eu sa am puterea de a visa noaptea cosmarul ce se va indeplini a doua zi? .... si macar de ar fi prima oara sa pot crede ca e doar o coincidenta.... o bizara coincidenta.
Cat de mult sa-l fi cautat cu privirea, cu gandul incat sa apara tocmai azi din toate zilele blestemate in care refuzam sa vad lumea din jur de frica sa nu ma lovesc cu ochii tocmai de cel pe care-l cautam .... aproape ca regret ca nu am scris azi ca stiam ca asa va fi... poate daca as fi scris nu m-as mai fi privit acum ca o nebuna...
Am plecat de dimineata stiind ca il voi vedea... nu stiu de ce nu stiu de unde...de fapt stiu de ce...stiu ca asa urma sa fie pt ca am visat ca asa va fi.. si am visat ca reintalnirea va durea....
De ce trebuie sa visez...de ce sa stiu lucrurile astea din'ainte? ...lasa-ma sa traiesc mizeria prezentului.... lasa-ma sa tremur "acum" nu o zi intrega de frica inevitabilului...
Am refuzat sa cred ce-mi vedeau ochii... ochii refuzau sa transmita mesajul corect mintii... insa cu cat ma apropiam mai mult cu pasii mei grabiti... - nici nu stiu de ce ma grabeam... ajungeam prea devreme... mereu ajung prea devreme... - cu cat ma apropiam mai mult cu atat imi dadeam seama ca e cat se poate de real ... mi-am infipt tocurile in asfalt ca sa ma trezeasca macar zgomotul lor...dar nimic.
Am refuzat sa vad chiar si dupa ce am deschis gura incat sa iasa un fel de salut... am refuzat sa vad orice in jur ... am privit doar crapatura ce forma gura ce-mi arunca obrajii in flacari printr-un dizolvat "Ce faci"
Am mormait ceva si m-am intors refuzand in continuare sa vad... nu vreau sa stiu...
M-am intors si mi-a tras sufletul dupa mine catzarata pe cei "zece centimetri de feminitate"... desi tot ce-mi doream era sa dispar... sa ma dizolv sa ma ascund sa dispar in multime... as fi vrut sa cad in zapada inghetata si sa ma topesc cu ea odata.
Cat sa alerg si unde sa ma pierd? ... imi simteam doar obrajii fierbinti si lichidul fiert ce se prelingea peste ei care pare ca nu ma paraseste niciodata...
Cat de tare sa-mi bata inima? cat sa fi avut pulsul?... dupa caldura ce a pus stapanire pe corpul meu trebuie sa fi fost cel putin 30 000 de grade diavolesti... nu-mi mai suportam nici hainele de pe mine iar respiratia imi rasuna izbitor in tample.... nu mai supooooort! E un strigat interior ce nu-l pot striga nimanui... nici macar multimii necunoscute ....
Unde sa ma ascund de vise, de sentimente, de regrete, de mine sau de el sau de voi...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu